Constat că vechile obiceiuri rele nu mor, doar se transformă. De la lozinca din vremea comunismului Un dosar pentru fiecare!, am ajuns la lozinca specifică democrației triumfătoare Un dosar pentru orice!.
Cu ani în urmă, când am cumpărat un autoturism cu care soția să facă drumuri scurte în oraș, una dintre problemele de rezolvat a fost achitarea taxei de mediu. Procedura a fost următoarea: deplasare și coadă la localul de pe strada Roma pentru depunerea dosarului; dosarul, înregistrat de o lucrătoare, pleca apoi la Ministerul Mediului, acolo era preluat, înregistrat, verificat, dus la alt lucrător care să stabilească suma taxei de mediu; dosarul, cu suma stabilită, se întorcea la administrare fiscală strada Roma, altă coadă pentru accesarea sumei stabilite și plata taxei. Lucrurile erau astfel organizate încât era nevoie de câțiva oameni, îndosarieri, corespondență, etc. și câteva zile, pentru a ajunge la o sumă care putea fi calculată în două minute folosind informații accesibile pe internet.
În încercarea de a găsi o explicație pentru răspândirea pe scară largă și acceptării entuziaste paradigmei dosarului, adică a ideii că pentru orice demers cu conotații legale, oricât de îndepărtate, este necesar a fi pregătit, depus, analizat și aprobat un dosar, am ajuns concluzia că există solide beneficii asociate. Numeroase persoane, fără a fi superior calificate, pot fi angajate și plătite pentru a verifica existența pieselor componente ale dosarelor, pentru a înregistra dosarele, asigura mobilitatea între diferite departamente a acestora și eventual iniția demersurile necesare în cazul în care dosarele au fost aprobate. O nesfârșită cohortă de soții, soacre, verișoare, amante, etc. fără competențe deosebite, în loc să lucreze într-o fabrică, în servicii, în agricultură, pot avea un loc de muncă la adăpost de intemperii și responsabilități, având chiar posibilitatea de a câștiga pe lângă salariu. Lipsa reală sau simulată a unora sau altora dintre piesele dosarului creează minunate oportunități pentru ca unii funcționari să beneficieze de avantaje necuvenite de la cei pentru care aprobarea dosarelor este necesară, sau chiar foarte necesară. Cu alte cuvinte, fiecare dosar poate fi un incubator al corupției.
Iată încă un exemplu ale absurdităților către care conduce paradigma dosarului. Un PFA (persoană fizică autorizată) dorește să cumpere un autoturism electric Spring. Există un program prin care statul român ar încuraja achizițiile de acest tip. Pentru a accesa programul este necesar, desigur, să se depună un dosar. Între piesele dosarului se găsesc două documente care se pot obține de la ANAF, unul care se numește Cazier fiscal, al doilea se numește Certificat de atestare fiscală. Pentru ambele este necesară depunerea fizică a câte unei cereri la ANAF, cu timpul aferent pierdut la cele două cozi la cele două birouri care gestionează bazele de date pentru cele două documente. După depunerea cererii, unul din documente poate fi obținut pe loc, in timp ce pentru celălalt este necesară revenire peste o săptămână, stat la coadă etc. Însă nu aceasta este cea mai mare absurditate. În dosar este necesar să figureze un document de la Administrația fondului de mediu (cu care un PFA nu are nici un fel de raporturi) și de la Registrul comerțului, cu care desigur, un PFA nu are nici un fel de raporturi. Până când sunt adunate toate piesele dosarului (între care nu poate lipsi, desigur, una de la impozite și taxe locale) a trecut prima fază de depunere a dosarului, iar până la deschiderea celei de a doua a trecut termenul de valabilitate al documentelor adunate, deci goana după noul set de piese ale dosarului reîncepe.
Același scenariu se repetă la infinit, inclusiv în alte domenii în care ar fi necesar să fie depuse și aprobate cât mai multe dosare, de exemplu în cazul programului Casa Verde. Acest program ar putea și el aduce o contribuție la realizarea independenței energetice a României.
Există oare soluții? Într-o țară condusă de oameni întregi la minte, lucrurile s-ar petrece așa: o cerere de includere în programul Rabla, Rabla + sau Casa Verde ajunge la un funcționar, acesta accesează bazele de date ale ANAF, Direcțiilor Impozite și taxe locale, Fondului de mediu sau Registrului comerțului, Oficiilor de Cadastru și rezolvă în cinci minute problema aprobării sau respingerii cererii.
Bineînțeles, ar putea astfel fi folosite în alte domenii sumele enorme risipite de aparatul birocratic care, asemenea unui cancer, a invadat toate componentele statului.